Un foarte scurt roman iniţiatic, sosit cumva din rătăcirile straniului Hoffmann şi delicatesele divinului Sadoveanu în acelaşi timp? Un roman îmbibat de semnele realităţii simbolice, de trimiterile, aluziile şi sugestiile culturale? Şi care, în acelaşi timp, să aibă poveste şi, dacă dorim, chiar «acţiune»? Cred că tînărul autor nu putea face o alegere mai bună, în aceste vremuri în care «realitatea», în sensul cel mai tern şi chiar mai vulgar al cuvîntului, pare să fi invadat literatura de ficţiune. Procesul, după puritanismul realismului socialist promovat şi al estetismului tolerat, a fost probabil necesar, doar că a devenit excesiv. Cred că, după excelentul volum de sonete, Daniel Stuparu, propune din nou un binevenit contrapunct.Liviu Antonesei
