În contextul unui peisaj prozastic destul de agitat şi fără îndoială că divers, dar în sânul căruia se configurează – ori tind să se impună – unele tendinţe dominante ce par a-şi aroga monopolul „actualităţii“, Daniel Stuparu îşi manifestă curajul de a fi în răspăr cu acestea, asumându-şi implicit, nu fără un bănuit substrat polemic, riscul „anacronismului“. Nu minimalismului, neoexpresionismului, mizerabilismului, deprimismului sau decepţionismului de ultimă oră, şi nici „noului realism“ ori înclinării către fabulaţia truculent-fantezistă, cu făţişă tentă carnavalesc-ludică, i se raliază acţiunea sa ca prozator. Modelele de la care bănuim că se revendică sunt cele oferite de maeştrii nuvelei fantastice, de la marii romantici şi până la Vasile Voiculescu ori Mircea Eliade. Fantasticul cultivat de Daniel Stuparu este unul cărturăresc, cu întemeiere erudită.Hermetismul, simbologia, hermeneutica, spiritualismul, alchimia, cabala, doctrinele iniţiatice se vădesc a face parte din arsenalul intelectual al autorului şi îi configurează paradigma lăuntrică, ca elemente de erudiţie incorporată într-un edificiu sufletesc definit de religiozitate creştină. Daniel Stuparu înţelege să fructifice în literatura pe care-o practică elementele acestui bagaj livresc şi existenţial, combinate într-un chip incitant cu componentele – familiare şi pedestre – ale cotidianului vieţii tineretului de azi (metroul, televiziunea, calculatorul şi internetul, atâtea alte accesorii ori preocupări cotidiene acompaniază şi mijlocesc ori determină traiectoria personajelor, în atmosfera Bucureştilor anilor 2000), dar şi cu elemente de decor şi recuzită mai puţin banale, propice prin tradiţie intruziunii fantasticului ori miraculosului în pânza cenuşie a banalităţii prozaice (o fabuloasă bibliotecă secretă, adăpostită într-o tainiţă subterană a complexului de clădiri conex catedralei catolice Sf. Iosif, mănăstirea Cernica, ruina unui castel medieval, în munţi…).
Sub aparenţele unui florilegiu de nuvele independente – capitolele componente ale volumului putând fi, eventual, receptate şi separat –, Oglinda Venerei reprezintă de fapt o operă unitară, micile scenarii enigmatice prezentate succesiv legându-se într-un tot prin personajul central, Cristian Ruja (nume care pare ales cu grijă, probabil ca să simbolizeze peremptoriu ori sugereze o iniţiere rosicruciană ?…). Erudiţia şi hermetismul sunt hotărâtor-constitutive şi definitorii pentru acest tip de proză, în pofida eventualei, intermitentei ei aparenţe sprinţare. Nimic nu este propriu-zis „întâmplător“ şi nemotivat, totul e încărcat cu simbolistică, citatul şi referinţa livrescă, uneori şi sugestia hermeneutică, sunt curente în text, coincidenţa (aparentă…) şi stranietatea se conjugă cu atribute ale aventurosului, ale suspansului, dramatismului, nu o dată şi cu ale umorului discret, într-o construcţie textuală deopotrivă edifiantă şi propriu-zis „beletristică“, hărăzită să probeze – fie şi într-o epocă şi un context aparent neprielnice: e o „provocare“ pe care autorul, implicit, a acceptat-o fără ezitare ! – viabilitatea şi legitimitatea unei literaturi făţiş elaborate cu meşteşug subţire şi ceremonios-„conservatoare“, afişând fără sfială recursul la erudiţie şi, în acelaşi timp, plină de ardoare juvenilă.
Nicolae Bârna
