Cap. I - Strada Narciselor nr. 6

I

Cristian coborî cu pas vioi strada Luterană şi coti la dreapta pe Ştirbei Vodă, către Conservator. Era o după-amiază liniştită spre sfârşitul lui iunie, la anul de graţie 2004 şi nimic nu părea a prevesti teribila întâmplare de care pe tânărul braşovean de formaţie filogermană nu îl mai despărţeau decât câţiva paşi. Student la filosofie în ultimul an - pregătindu-se cu fervoare în vederea examenului de licenţă, centrat pe probleme din domeniul filosofiei culturii în marginea unor nume mai degrabă obscure precum John Dee, Robert Fludd sau Michael Maier – tânărul Ruja se întorcea de la Institutul Goethe, din a cărui bibliotecă tocmai împrumutase un titlu pe cât de celebru, pe atât de sinistru - Die Elixiere des Teufels - ieşit cu aproape două sute de ani înainte de sub condeiul acelui maladiv, dar nu mai puţin genial autor romantic, pe numele său ireal E.T.A. Hoffmann.

Se gândea amuzat, în timp ce parcurgea bucata de bulevard ce îl mai despărţea de Cişmigiu, la greşeala pe care o făcuse Liliana, cea care refuzase să-l însoţească invocând o migrenă superficială, durerile facerii sau prefacerii şi câte altele. Cristian însă nu insistase, mai degrabă profitând de cele câteva ceasuri de benefică solitudine, petrecute în propria-i lume interioară ca într-un ou hermetic, complet izolat faţă de lumea exterioară. Acum, după nicicând suficientele ore de lectură savurate în biblioteca institutului situat pe Henri Coandă, peste drum de Muzeul Literaturii, simţindu-şi energiile reîmprospătate cu apă vie parcă şi spiritul mai viguros ca oricând, păşea hotărât către intrarea în parc, pe care urma să-l străbată pentru a ajunge la Liliana acasă, pe strada Silfidelor, după cum stabiliseră. Aveau de gând să meargă împreună la Teatrum Mundi – un discret, dar cochet teatru aflat pe strada Mihai Eminescu, undeva dincolo de Calea Dorobanţi – unde Liliana rezervase deja bilete cu câteva zile în urmă, la sugestia lui Cristian, la premiera uneia din cele mai reuşite drame hugoliene: Ruy Blas.

Ajuns în dreptul Conservatorului, Cristian trecu strada şi se opri câteva clipe în faţa statuii lui Enescu din dreapta intrării. Îşi aminti cu nostalgie, în intervalul celor câteva clipe în care privirea sa mângâie fruntea plecată de povara geniului creator a titanului de la Liveni faptul că Universitatea Naţională de Muzică era cea mai veche instituţie de învăţământ muzical din ţară, înfiinţată în toamna lui 1864 în urma unui decret semnat de Alexandru Ioan Cuza. Pe atunci aceasta purta numele de Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune, iar mai târziu, în iulie 1931, prin Legea autonomiei universitare dată de Nicolae Iorga – un pe cât de mare istoric, pe atât de orgolios şi revanşard om politic – Conservatorul din Bucureşti fusese ridicat la rangul de Academie de Muzică şi Artă Dramatică, rector de onoare fiind ales în unanimitate de către consiliul profesoral, aşa cum era şi de aşteptat, nimeni altul decât cel a cărui statuie Cristian continua s-o privească admirativ: George Enescu.

Porni mai departe către intrarea în parc, cu mintea întoarsă încă spre trecut, clipă în care în ochi îi sări un afiş mare, în culori vii, lipit pe un zid din apropiere: „140 de ani de aniversare a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, 24-27 Iunie 2004”. Deci astăzi e deja prima zi a festivalului, gândi Cristian apropiindu-se de intrarea în Cişmigiu, gândindu-se în care din zile el şi Liliana puteau veni la festival pentru un intermezzo pe acorduri din Paganini. Coborî dalele de piatră către Izvorul lui Eminescu şi se îndreptă, încetinindu-şi mersul, către aleea ce şerpuia spre dreapta, cuprins de reverie pe sub verdele oniric al frunzişului ce se înălţa maiestuos deasupra sa, creând impresia unei ireale bolţi de verdeaţă. Era hotărât să ocolească lacul pe a cărui oglindă bărci cu perechi de îndrăgostiţi pluteau răzleţ în bătaia vântului, spre a ajunge după îndelungi tribulaţii - precum Peter Schlemihl, cel care-şi vânduse propria umbră diavolului - la Liliana, care îl aştepta deja de minute bune în apartamentul ei aflat de cealaltă parte a parcului.

Liliana - născută la Câmpina, în umbra aripilor nevăzute ale Iuliei Haşdeu - locuia împreună cu sora şi părinţii ei într-un imobil vechi de pe strada Silfidelor, fiind studentă în anul III la Filologie Clasică, latină-greacă, spre deosebire de Cristian, cu vreo şase ani mai mare decât ea şi preocupat mai degrabă de exegeza textelor vechi, decât de studiul lor din punct de vedere lingvistic. Aceiaşi colegi maliţioşi care îl şicanau pe el o luau şi pe ea peste picior, numind cu preţiozitate prietenia platonică a celor doi o nuptia Mercurii et Philologiae. Cristian îşi aminti amuzat reacţia acesteia în momentul în care prietenul lor Vasile, la rându-i student la filosofie, le urase „Casă de piatră!” Liliana fusese cât pe ce să îl cotonogească de faţă cu ceilalţi colegi, spre deliciul celor doi vechi prieteni; însă pe când aceste amintiri descreţeau fruntea îngândurată a lui Cristian, în stânga sa, chiar în dreptul izvorului din care uneori mai sorbea câte o gură de geniu, zări o prezenţă stranie, ce-i atrase ireversibil atenţia...

La câţiva paşi în faţa lui se contura făptura diafană a unei domnişoare rupte parcă dintr-un alt veac: purta o rochie lungă care-i acoperea până şi gleznele, de un verde străveziu ce o făcea să pară în preajma vegetaţiei luxuriante o zână a pădurii, o reînviată Diană; talia graţioasă îi era scoasă în evidenţă de formele-i ce se lăţeau discret deasupra şi dedesubtul acesteia, precum o enigmatică clepsidră. Din decolteul ce doar cu zgârcenie lăsa să se întrevadă bustul abia înmugurit, strălucea enigmatic un medalion auriu, deasupra căruia se înălţa un gât fin şi un căpşor ingenuu, de o anacronică candoare. Fruntea uşor boltită, ce ascundea doi irişi de turcoaz printre bucle de culoarea spicului copt, era surmontată de o pălărioară cu boruri răsucite, între care îşi găsise culcuş un trandafir alb. La subsioară misterioasa prezenţă ţinea o poşetă de catifea verde, în vreme ce o umbreluţă de soare aşezată uşor pe umăr accentua impresia de farmec vetust a tinerei fete.

Cristian o privi surprins câteva clipe, neştiind ce să creadă. Îşi veni însă în fire şi începu să se gândească - dezmeticindu-se brusc, înfiorat de adierea vântului ştrengar - cum ar putea să abordeze tânăra demoazelă şi în ce fel i-ar putea atrage atenţia, moment în care o zări ridicând dintr-o dată privirea către el, iar chipul ei de marmură de Carrara, uşor trist, încadrat de buclele-i aurii, se lumină dintr-o dată. Cristian avu senzaţia că în viaţa lui nu mai fusese invadat de atâta lumină. Zâmbi pierdut la rândul său, simţind că roşeşte. Nu era însă vreme de pierdut: tânăra îi zâmbise, prilejul nu trebuia scăpat. Trase aer în piept, îşi aşternu pe chip masca unei apolinice detaşări şi porni neafectat către domniţa ce continua să zâmbească cu farmec şi inocenţă către el.

Chiar în clipa în care Cristian se pregătea să-i adreseze cel mai oficios „Sărut mânuşiţele, duduie!” de care se simţea capabil, pe lângă el trecu cu pas apăsat un tânăr înalt cu aspect sobru, saturnian, şi se opri chiar în faţa tinerei fete, a cărei mână întinsă o sărută galant. După un schimb scurt de replici şi priviri familiare, cei doi porniră pe aleea ce ocolea lacul, fără a se sinchisi de prezenţa lui Cristian, pe care nu păreau a-l fi observat. Tânărul Ruja nu îşi putea crede ochilor: junele cu pricina i-o luase înainte! Şi abia acum realiză stupiditatea gafei pe care era cât pe ce să o comită: neprihănita fecioară îi zâmbise de la bun început celuilalt, nu lui! Copleşit de un sentiment indescriptibil de stânjeneală şi furie, porni încrâncenat pe urmele celor doi.

Tânărul din dreapta tinerei fete nu părea a fi bătut mai mult de douăzeci şi cinci de toamne pe muchie: purta, oarecum în contrast cu vestimentaţia primăvăratică a tinerei fete, un frac de modă veche, ponosit, în vreme ce gâtul ferm era încadrat de un guler imaculat; gesturile îi erau reţinute, calme, iar capul de o expresie demnă completa impresia generală de nobleţe sufletească. Cristian ar fi crezut poate că visează, dacă nu şi-ar fi amintit că se afla la doar câţiva paşi de Conservator, acolo unde festivalul deja începuse, iar tinerii interpreţi, fie că instrumentul lor era viola sau clavecinul, obişnuiau încă să se îmbrace după moda veche, pe care Cristian o mai ştia doar din pozele bunicii, o împătimită a operei şi teatrului. Cei doi erau pesemne nişte tineri muzicieni, ea apărându-i lui Cristian ca o soprană în plină ascensiune, el, cine ştie, un violonist de viitor poate, despre care aveau cândva să vuiască ziarele capitalei.

Din discreţia gesturilor poate, sau din stinghereala cu care tânărul privea în jur, Cristian avea ciudata senzaţie că cei doi nu formau un cuplu, sau că relaţia lor nu era tolerată de anturaj. Ocolise astfel întreg parcul pe urmele lor, uitând că trebuia să ajungă de minute bune la Liliana. Se apropiau deja de punctul iniţial, moment în care cei doi cotiră pe o alee lăturalnică, ieşind din parc pe Şipotul Fântânilor. După câţiva paşi se găseau pe aleea Narciselor, ce dădea tot spre Conservator, terminându-se tocmai în faţa statuii lui Enescu. Cristian era cât pe ce să facă cale întoarsă, convins că cei doi aveau să se întoarcă probabil în sala de concerte, când îi zări brusc intrând în scara unui bloc vechi din marginea aleii, dispărând în negura din scară cu doar câţiva paşi înainte de a ajunge la Conservator.

Cristian rămase locului. Aşa deci! Aşadar tot acest ocol prin parc nu era decât o manevră de diversiune a celor doi! De aceea îl aşteptase ea în parc, lângă Izvorul lui Eminescu, şi tot de aceea ocoliseră cei doi parcul. Vasăzică dintr-ăştia îmi sunteţi! Îşi zise Cristian cu năduf, şi o mină diabolică i se întipări pe chip, definitiv decis de această dată să îi urmărească pe cei doi până la capăt, pentru a afla ce era de fapt între ei. Se grăbi să ajungă în dreptul scării şi împinse uşa grea de metal. Pătrunse astfel într-un hol întunecat, dar nu mai apucă decât să audă zgomotul liftului ce se oprea cu un zgomot înfundat la unul din cele patru etaje ale imobilului. Cristian aruncă o privire pe plăcuţa electrică ce afişa etajul şi cifra doi, ce rămase aprinsă câteva clipe, se contură în semiobscurul scării, după care se stinse.

II

Rămase în holul blocului, simţind cum furia îl invadează din nou, şi avu sumbra presimţire că are să-i sucombe. Se lipi de peretele din spatele său, făcându-se una cu întunericul, şi începu, ros de o inexplicabilă gelozie, să ţeasă în mintea sa o tramă în care tânăra femeie, pe care o vedea ca pe metresa adulteră a prezumtivului violonist, avea să fie surprinsă după nenumărate întâlniri tăinuite de către bărbat; în imaginaţia bolnavă a lui Cristian incidentul se solda cu o crimă pasională în toată legea în care atât femeia, cât şi amantul aveau să sfârşească într-o baltă de sânge. Dar nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt: un zgomot îl trezi din reveria ce îl cuprinsese şi uşa grea de la intrare se deschise cu un scârţâit prelung, ca un Capriciu din Paganini, ce îi făcu lui Cristian pielea de găină. Dindărătul uşii se ivi trupul unui bărbat atletic, la vreo patruzeci de ani, a cărui privire severă, concentrată, părea a sfredeli întunericul din interiorul scării.

Noul sosit părea însă cufundat în gânduri şi nu-l observă pe tânărul Ruja, care se lipi şi mai tare de zid, ţinându-şi respiraţia. Străinul se apropie de uşa liftului şi apăsă pe buton, apăsat de gânduri. Părea un om de afaceri, judecând după costumul la două rânduri turnat pe trupul robust, în vreme ce într-una din mâini atârna un diplomat alături de un set de chei zornăitoare. Bărbatul intră în sfârşit în lift şi Cristian fu cât pe ce să-i dea uitare când auzi liftul oprindu-se şi lumina electrică dindărătul cifrei doi se aprinse din nou. Mut de uimire, Cristian aşteptă câteva clipe sperând că liftul va urca mai sus. Recalcitrant însă, beculeţul refuza să cedeze locul altei cifre: străinul coborâse tot la doi.

Cuprins de îndoială, înveninat de gelozie, încercat de o teamă sinistră, Cristian se zvârcolea în colţul său de purgatoriu ca un eminent student la filosofie ce era. Fu cât pe ce să ţâşnească din colţul său întunecat, hotărât să treacă la fapte, când auzi din nou zgomote în casa scării. De această dată nu mai era liftul, ci sunetul sacadat al celui care cobora treptele sărindu-le câte trei. În câteva clipe, trecând la fel de orb pe lângă el ca şi la intrare, prin faţa lui Cristian se perindă trupul robust al omului de afaceri. Acesta deschise uşa masivă de la intrare şi ieşi în stradă. Cristian auzi piuitul portierei electrice acţionate de la distanţă, după care se făcu auzit sunetul motorului ambalat la maxim şi scrâşnetul de cauciucuri muşcând asfaltul. După care se făcu din nou linişte...

Cristian simţea şiroaie de transpiraţie prelingându-i-se pe şira spinării şi se înfioră. Doar străinul cu diplomat şi costum la patru ace nu era tocmai...! Drace, îşi spuse cu năduf, nici măcar nu vroia să se gândească la asta. Îşi făcu curaj, se desprinse din ungherul întunecat în care zăcuse fără vlagă şi începu să urce treptele de piatră... Le numărase: până la palierul unde liftul oprise nu erau mai mult de patruzeci de paşi, din care acum rămăseseră doar trei, doi, unul... Cristian întinse gâtul în coridorul întunecat şi privi bănuitor spre stânga: uşa înspre care dădea scara părea a nu fi fost atinsă de veacuri. Un strat gros de praf, vizibil cu ochiul liber, se aşternuse pe clanţă, iar în jos se întindea, înspre tocul uşii, o pânză imensă de păianjen. Nu mai rămânea decât o singură variantă... şi Cristian se simţi cuprins de un nou val de răceală.

În dreapta scării, acolo unde privirea lui Cristian căuta un reper, o lumină răzbătea dindărătul uşii întredeschise pe care nu se zărea decât o cifră de metal: şase. Cristian se apropie şovăielnic: din interior nu auzea nici un sunet. Mai aşteptă câteva clipe, îşi luă inima-n dinţi şi împinse uşor uşa. Tăcere.

Cristian pătrunse într-un hol de mici dimensiuni. Încă nu ştia prea bine ce îl aşteaptă îndărătul uşilor închise. În afară de un cuier, Cristian nu zări în holul îngust decât o stranie imagine pe peretele opus, ce părea a-l avertiza, mai degrabă decât a-i ura bun venit: El sueňo de la razon produce monstruos, trona deasupra uşii, ca o sabie a lui Damocles deasupra creştetului său inofensiv.

Se înfioră, amintindu-şi avertismentul lui Goya şi îşi reveni brusc din toropeala ce-l cuprinsese; simţi un nou val de răceală inundându-l şi stropi de transpiraţie împodobindu-i tâmplele, ca o coroană de spini. Apăsă pe clanţă. Încăperea în care intrase era de mărime medie, cu un tavan înalt, din care stucaturi baroce coborau ca nişte stalactite până puţin deasupra capului. În stânga lui se găsea o sofa acoperită cu catifea verde, iar lângă ea o masă de scris stil Ludovic al XIV-lea. Ici-colo coli de hârtie, un condei învechit. Se afla în casa cuiva cu un adevărat cult pentru trecut, ca şi pentru valori existente doar în romanele de capă şi spadă. În dreptul peretelui, lângă fereastra ce dădea chiar în stradă, o oglindă mare reflecta sofaua.

Abia acum, privind imaginea reflectată, realiză că pe perete erau atârnate două misterioase tablouri - unul chiar deasupra patului, celălalt ceva mai sus. Cristian aprinse lampa cu abajur de pe noptieră şi recunoscu în cel dintâi o reproducere mai puţin cunoscută după Poussin - Et in Arcadia Ego, reluând o temă celebră imortalizată de Guercino. În imaginea ce se dezvăluia privirii lui Cristian, se arătară păstorii ce descoperă cu stupoare inscripţia de pe o până atunci neştiută piatră tombală: moartea exista şi acolo. Deasupra acesteia se găsea versiunea definitivă a aceluiaşi tablou - Păstorii din Arcadia. Atitudinea personajelor era însă complet diferită, redând parcă o maturizare a pictorului la nivel de concepţie. Cristian uită pentru o clipă unde se află şi începu să speculeze în marginea imaginilor...

Oare ce legătură există între tablouri? Ambele făceau o evidentă trimitere la moarte, primul fiind o viziune tragică, în care păstorii descopereau îngroziţi lipsa de perspectivă a unei vieţi trăite la nivel exclusiv senzorial. Ochii lor se deschideau precum cei ai cuplului edenic în faţa şarpelui. Cealaltă imagine era o viziune serenă, superioară asupra chestiunii, perspectivă ce se înălţa apolinic deasupra acesteia; personajul feminin părea aici mai degrabă o preoteasă ce le dezvăluia un arcanum magnum, decât o păstoriţă speriată de moarte, ca în primul tablou.

Întorcând privirea către noptieră, Cristian zări pe colţul acesteia, sub abajurul lămpii, două cărţi. Erau aşezate simetric pe tăblia joasă a noptierei, formată din carouri alternând între negru şi alb. Dispuse în V, cu colţurile de la bază unite şi marginile superioare depărtate, păreau a-i transmite la rându-le un mesaj cifrat. Între cele două cărţi se găsea un trandafir cerat în jurul tulpinii căruia se găsea un rosarium catolic.

Prinse a studia cărţile cuprins de curiozitate. Cea din stânga era deschisă la Egloga a V-a a nemuritorului Vergiliu, în traducerea lui Coşbuc. Privirea îi fugi către cele câteva versuri încadrate fin cu creionul:

“Spargite humum foliis, inducite fontibus umbras,

pastores (mandat fieri sibi talia Daphnis),
et tumulum facite, et tumulo superaddite carmen:
Daphnis ego in silvis hinc usque ad sidera notus
formosi pecoris custos formosior ipse.”

Ciudată potrivire! Daphnis fusese un păstor sicilian, fiul zeului Hermes, însă ce legătură aveau aceste versuri cu Poussin? În chiar momentul în care îşi punea această întrebare privirea îi fugi către cealaltă carte: Metaphysical Poets (Selected Poems. Annotated by T.S. Elliot). Zâmbi cu subînţeles, ca şi cum magicianul insulei în a cărei grotă se găsea de bună voie captiv i-ar fi citit gândurile. În dreptul unui poem de John Donne se găsea o narcisă presată. Reciti cu nostalgie poemul ştiut cândva pe dinafară, şi ochii i se umplură de aburul amintirii, înecăcios şi îmbătător precum tămâia:

“Death be not proud, though some have called thee
Mighty and dreadfull, for thou art not soe,
For those, whom thou think'st, thou dost overthrow,
Die not, poore death, nor yet canst thou kill mee.
One short sleepe past, wee wake eternally,
And death shall be no more; death, thou shalt die!”

Când termină de citit versurile, avu brusc senzaţia că piesele acestui puzzle ce se desfăşura înaintea lui începeau să se lege într-un mod nebănuit. Cuprins de o stare cvasimistică, Cristian reveni în holul în care cealaltă uşă se deschidea către celelalte încăperi, camera pe care o lăsa în urmă părându-i acum cel mult un infern discutabil. Apăsă din nou clanţa şovăitor, apropiindu-se de întâlnirea cu cele dindărătul uşii. Pătrunse într-o sufragerie mare, în centrul căreia se găsea o masă de cedru; deasupra acesteia trona o vază din care un mănunchi uriaş de crini răspândeau un parfum ameţitor.

În dreapta zări o uşă cu geam ce dădea în bucătărie, iar în stânga, printr-o uşă glisantă, un dormitor elegant. Cristian pătrunse în noua încăpere dinaintea ochilor lui. În afara unei garderobe, a unei toalete şi a unui pat imens, acoperit cu o lenjerie de mătase, Cristian observă deasupra patului alte două imagini enigmatice: pe toată lungimea peretelui se găsea o reproducere mărită a celebrei Venus de Tizian, iar deasupra acesteia, mai sus, mult mai discret, o icoană a Sfintei Rosalia.

Ce asociere grotescă! îşi spuse. Tocmai acum, când îşi formase deja o opinie favorabilă despre proprietarii apartamentului. Ce căuta imaginea nudă a Afroditei lui Tizian alături de icoana unei sfinte în penitenţă? Dar cine ştie, poate că totuşi există o legătură, de o natură mai puţin evidentă, şi brusc începu să caute un indiciu în legătură cu ele, aproape convins că se înşelase. Căzu din nou pe gânduri. În mintea sa, vitralii de lumină păreau a prinde viaţă...

III

Imaginile nu păreau a avea în comun mai mult decât poziţia corpurilor reproduse în ele. Cristian îşi aminti însă că într-o altă pictură - Iubirea sacră şi cea profană - Tizian prezintă iubirea comună sub aspectul unei femei îmbrăcate, în vreme ce pe Erosul uranian îl arată – culmea! – sub forma unei femei despuiate. Un fapt şocant pentru percepţia modernă, pervertită a lucrurilor, gândi Cristian, însă pe vremea lui Lorenzo Magnificul şi a lui Marsilio Ficino, lucrurile stăteau altfel. Ceea ce îl făcu să creadă că până la urmă nici Venus din Urbino nu era o invitaţie la desfrâu, ci mai degrabă la contemplaţie, menită a trezi în privitor energii latente, în marginea unei inefabile theoria.

În fond, adăugă în sinea lui, în vreme ce discursul lui interior începea să prindă contur, în cadrul filosofiei neoplatonice la care adera Tizian contemplarea frumuseţii fruste a creaţiei avea menirea să conducă, pe urmele dialecticii expuse cândva de către Platon, la conştientizarea perfecţiunii divine a universului, ce palpită şi în lucruri aparent banale. Pentru că Tizian - la fel ca Giorgione în a sa Venus adormită, pe care era calchiată pictura celui dintâi - încercase să surprindă acolo tocmai acel Ewig-weibliche ce ne înalţă în tării, şi Cristian se auzi murmurând aproape involuntar celebrele versuri danteşti din Convivio, ce reflectau la rândul lor concepţia misterioşilor Fedeli d’Amore:

“Cose appariscon ne lo suo aspetto,
che mostran de' piacer di Paradiso;
dico ne li occhi e nel suo dolce riso,
che le vi reca Amor com'a suo loco.”

Într-adevăr, expresia fecioarei imortalizate de Tizian părea mai degrabă imaginea inocenţei, a unei ingenuităţi paradisiace ce nu şi-a conştientizat încă condiţia. Căci haina îşi găseşte utilitatea abia după ce omul începe să simtă goliciunea trupului său, înaintea actului autocognitiv neavând nici un fel de semnificaţie. Iată de ce - continuă Cristian firul speculaţiilor din forul său interior, ce părea acum o aulă în care studenţi captivaţi urmăreau hipnotic firul gândirii sale în vreme ce Liliana îl privea radiind dintr-una din bănci – în cealaltă pictură amorul profan e reprezentat ca o femeie de lume, o precupeaţă cu trupul acoperit, o femeie ce ştie că a păcătuit, şi că goliciunea trupului trebuie ascunsă.

În plus, imaginea cu Sfânta Rosalia era mai mică decât cea după Tizian, încât putea fi uşor suprapusă, ba chiar încapsulată în aceea, ca şi cum tabloul conţinea în sine icoana, şi în fond cele două erau identice. Din acest unghi, memorabila Venus a lui Tizian trimitea mai degrabă la Naşterea Venerei de Botticelli decât la Graţiile lui Rubens. Unde mai pui, îşi zise Cristian, că aici - detaliu interesant - ca şi în Melencolia lui Dürer, într-un colţ insignifiant al imaginii apare câinele încolăcit, imagine a simţurile adormite. Şi odată atinsă această concluzie, Cristian simţi că escaladase un nou pisc cognitiv, conştient că îndărătul acestuia se găsea un altul.

În acel moment, i se păru că aude acorduri ciudate dinspre sufragerie - singura încăpere în care încă nu intrase. Reveni prin uşa glisantă şi se apropie cu paşi de pisică de încăperea în care se găsea adevărata dezlegare a misterului, seducător precum visul unei nopţi de vară. Pe uşa acesteia din urmă Cristian recunoscu scene de basm - Alice în Ţara Minunilor, Lizuca şi Patrocle în Dumbrava minunată - şi realiză, în vreme ce paşii lui erau purtaţi către tărâmul magic al trecutului, că aceasta nu putea fi decât camera copilului. A unui copil al cărui glas nu se făcuse auzit încă, îşi spuse Cristian. După care apăsă pe clanţă şi deschise uşa.

Abia acum acordurile ciudate deveniră clare, şi Cristian recunoscu aproape simultan tumultul Olandezului zburător ce se revărsa dinspre gramofonul pornit pe un colţ al mesei. Ridică acul şi privi în jur. Camera era ticsită cu păpuşi şi jucării, arme miniaturale şi ursuleţi de pluş, ceea ce îl făcu pe Cristian şi mai confuz - copilul în a cărui cameră pătrunsese neinvitat era băiat sau fată?! Deasupra patului - în care i se păru a recunoaşte o grămadă de boarfe şi rufe acoperite de o cuvertură groasă, un cuplu îmbrăţişat în marginea căruia se găseau brodate două iniţiale, Q & E - se găsea o pictură, ce nu făcea decât să sporească atât atmosfera magică din încăperea pruncului bisexuat, cât şi misterul acestui apartament în care soarele amiezii îşi arunca cu parcimonie ultimele raze ale celei mai lungi zile a anului. Şi Cristian recunoscu în această ultimă filă desprinsă parcă din Mutus Liber tocmai Fiul risipitor al lui Hieronymus Bosch. Dar ce căuta această imagine stranie tocmai aici, în camera copilului?

Cristian nu apucă să încerce măcar un ipotetic răspuns, în aceeaşi clipă fu smuls din viziunea sa interioară de croncănitul strident al unui corb; se postase cu nonşalanţă pe pervazul înalt al ferestrei şi abia acum lui Cristian i se păru că simte în aer un iz ciudat, o senzaţie de greaţă. Acesta fu momentul în care privirea lui Cristian reveni deasupra mormanului de boarfe îngrămădite în patului copilului; aprinse cu degete tremurânde candelabrul suspendat la câţiva centimetri deasupra capului şi scoase un ţipăt înăbuşit de groază, recunoscând abia acum, îndepărtând cuvertura, trupurile îmbrăţişate, lipsite de vlagă, ale celor doi. În vreme ce corbul îşi lua zborul, ca şi cum sinistrul său rol său s-ar fi încheiat, îndoielile se spulberară din mintea lui. Tocmai descoperise crima comisă de prezumtivul om de afaceri şi simţi că îl apucă ameţeala. Trupurile reci ale celor doi tineri zăceau înjunghiate, iar sângele li se prelinsese pe piept, acolo unde inimile lor se uneau ca într-o zbatere de aripi...

Se retrase către uşă. Înţelese într-o clipă că trebuia să se facă nevăzut. Se repezi spre uşă şi dădu să iasă. Ceva îl făcea să ezite însă. Reveni în încăpere. Ochii săi se mişcau agitaţi, în căutarea unui reper, a unui obiect pe care l-ar fi putut lua cu sine. Zări medalionul auriu la gâtul fecioarei inerte şi se gândi, într-un grotesc şi imposibil acces de egoism, că măcar atât merita. Se repezi către trupurile îmbrăţişate şi desfăcu ciudatul talisman de la gâtul fetei, năclăit de sânge. Era un soi de amuletă, un medalion cu şapte colţuri turnat pe jumătate din aur, pe jumătate argint. Pe faţa acestuia era gravat un miel deasupra unei cărţi cu şapte peceţi, în vreme ce reversul medalionului reprezenta o balanţă în ale cărei talere se găseau ameninţător două săbii încrucişate.

Vârî în buzunar talismanul şi decise că era vremea să-şi în sfârşit ia tălpăşiţa. Nu reuşi să facă însă acest lucru nici de această dată, ţintuit locului de demonul geloziei: se repezi spre trupul tânărului, îşi învinse sila şi scoase din buzunarul interior al hainei acestuia portmoneul: voia să afle cine fusese cel care cucerise inima tinerei fete. Abia acum se repezi val vârtej spre ieşire, şi din câţiva paşi fu din nou în hol. Ajuns aici, îşi trase suflarea, crăpă uşa de la intrare, se asigură că în scara blocului nu se afla nimeni şi ieşi în sfârşit din apartament.

Încercând să pară calm, îşi potrivi gulerul cămăşii năclăit de sudoare şi coborî treptele scării, rugându-se să nu dea ochii cu vreun locatar. Porni apoi fără grabă spre dreapta, inima bătându-i cu putere, înapoi spre Cişmigiu, pe Şipotul fântânilor. Abia ajuns aici începu să răsufle uşurat, şi înţelese că s-a sfârşit. Se gândi, îndreptându-se către Podul de Nuc, în drum spre Liliana, că ar putea suna salvarea sau poliţia, realizând aproape simultan lipsa de sens a gestului tardiv: urmau să apară oricum, nu avea nici un sens să îşi decline identitatea. Ajunse astfel La grotă, acolo unde toate aleile ce străbat parcul se întâlnesc precum razele unui cerc în centrul acestuia, şi se opri involuntar sub lumina învăluitoare a luceafărului de seară.

Scoase din buzunarul hainei portmoneul tânărului şi îl deschise înfrigurat, ca pe o carte. În interior, într-un pliu, găsi o fiţuică. Ridică curios hârtia în dreptul nasului şi citi, cu o surprindere crescândă: „Ich bin das, was ich scheine, und scheine das nicht, was ich bin, mir selbst ein unerklärlich Rätsel, bin ich entzweit mit meinem Ich!“ Parcă am mai citit asta undeva... îşi spuse în timp ce potrivea fiţuica înapoi în portmoneu. Într-un alt buzunar Cristian găsi cartea de identitate a străinului şi o ridică grăbit sub razele stelei amurgului, pentru a afla în sfârşit cine era cel din pricina căruia murise aleasa inimii lui.

Nu apucă să citească bine numele necunoscutului că încremeni: Ruja... Cristian! Nu se poate! îşi spuse stupefiat. Verifică apoi, din curiozitate, celelalte detalii – codul numeric personal, data naşterii, domiciliul... Erau aceleaşi! Ce Dumnezeu! Acum chiar îi sărise ţandăra: acest individ umbla prin oraş având asupra lui un act fals pe numele lui! Fusese oare atras într-o cursă? Ce fel de renghi îi mai juca acum, de dincolo de moarte, diavolul îndrăgostit?Şi în chiar în acel moment, un gând teribil îi sfâşie mintea, ca o lovitură de tunet, şi Cristian simţi nevoia să se aşeze pe una din băncile din preajma sa, cutremurat: Dar dacă de fapt el... sunt chiar EU?...

„Ajunge, Cristian” spuse Romulus Ciopraga, cunoscut critic literar şi exeget al operei lui Sadoveanu, „bănuiam acest deznodământ... te apropii de final, nu-i aşa?” Cristian încuviinţă printr-o înclinare a capului şi îşi strânse hârtiile, punându-le în ordine. „Această obsesie a dublului e o temă clasică în literatura romantică”, continuă profesorul. „Faptul că o reiei în povestirea ta nu e rău, dar nici suficient. Încearcă să aduci ceva în plus! Aparţinem şi noi unei epoci ce-şi pune, în felul ei, amprenta pe tot ceea ce facem. Orientalii privesc asta ca pe un neajuns, în viziunea occidentală însă, istoria îşi are rostul ei. Încearcă să ţii cont de acest lucru, foloseşte dezavantajul perisabilităţii. Qui non intelligit, aut taceat, aut discat”, mai adăugă acesta.

„Şi încă ceva... apropos de toate aceste trimiteri livreşti din textul dumitale” şi lui Cristian i se păru că zăreşte un zâmbet condescendent, abia schiţat, în colţul gurii profesorului „...e bine să fii profund, dar trebuie să fii şi subtil. Nu e suficient să pui acolo o idee măreaţă, trebuie să ştii să o şi îmbraci în staniolul corespunzător. Ca să nu zici că vorbim neargumentat, am să-ţi citesc un pasaj din Creanga de aur lui Sadoveanu, pe care tocmai o reiau” şi spunând acestea, profesorul luă o carte de pe colţul biroului său de lucru. După câteva clipe de concentrare, chipul său se lumină:

„Iată pasajul. <<Egipteanul se opri în faţa porţii mari de lemn, încadrate de o boltă masivă de piatră. Privi în jur: nici ţipenie. Se lăsa seara, şi lumina lunii cădea pieziş peste făptura înaltă a străinului. Acesta ridică felinarul şi studie cu atenţie uşa de dinaintea-i, cufundată în întuneric. În afară de un belciug fixat în miezul acesteia nu zări nimic: nici un fel de încuietoare nu se dezvăluia privirii, nici un orificiu cât de mic pentru cheia potrivită. Poarta se lăsa deschisă numai din interior. Kesarion căzu pe gânduri: ce era de făcut?

Lăsă felinarul jos, luă bocceluţa de pe umăr – închipuită de o basma stacojie, primită în dar de la împărătiţa Maria înainte de despărţire – şi o aşeză lângă el, pe o piatră rotundă, aproape netedă, lângă o buruiană ciudată, năpădită de păienjeniş, în umbra zidului de piatră ce înconjura mânăstirea. O desfăcu apoi ritualic: alături de un codru de pâine, câteva fructe uscate şi pumnalul lucitor al slujitorului său, Constantin, nu îşi mai găsea loc în desaga lui decât un ceaslov.

Kesarion deschise copertele vechi, roase de vreme, ale acestuia, şi începu să caute, dând paginile câte şapte, răspunsul la taina ce îl frământa...>> Iată deci cum”, mai spuse profesorul Ciopraga, „un autor erudit, dar şi subtil, precum Sadoveanu reuşeşte să strecoare în romanele sale lucruri adânci, în aparenţă banale. După cum ţi-ai dat probabil seama, aici e vorba de Ermitul din Tarot, personajul învăluit în manta, cel care îndeamnă la prudenţă şi tăcere pe cei ce bat la porţile înţelepciunii. Încearcă deci să faci la fel, nu dezvălui dintr-o dată totul. Cititorul căruia i te adresezi este la rândul lui un erudit, iar dacă vrei să îl cucereşti, trebuie să intri în dialog cu el.”

Cristian privi la ceas oarecum plictisit, încuviinţând în tăcere. Niciodată nu e mulţumit de mine! îşi spuse exasperat. Simţea nevoia să plece. Îl reţinuse pe profesor mai bine de un ceas. „Preabine maestre, vă mulţumesc. S-a făcut târziu, ar fi mai bine să plec!” spuse afectat şi se ridică. „Nu vă deranjaţi, cunosc drumul...” mai zise şi porni spre hol scoţând aburi pe nări ca un taur furios. Romulus Ciopraga stătea tocmai în Piaţa Reşiţa, departe de lumea dezlănţuită, cum îi plăcea să spună, undeva la ultimul etaj al unui bloc vechi, într-un apartament modest, ticsit până la refuz cu cărţi vechi şi manuscrise enigmatice.

Profesorul se ridicase la rândul său şi îl urmă cu o surprinzătoare supleţe până în prag, întinzându-i o mână generoasă. În loc de bun rămas, îi ură doar „spor la treabă”, după care uşa se închise în urma lui, ca o fereastră spre un univers paralel: singur, trebuia să se întoarcă la mizeria cotidiană. Coborî scara şi se îndreptă spre staţia de autobuz. Era o zi frumoasă de 8 mai, şi primăvara nu întârziase să-şi facă simţită prezenţa.

După câteva minute de aşteptare, în staţie îşi făcu apariţia maşina 381. Cristian urcă obosit şi se lăsă în voia gândurilor… Se trezi din reveria-i fantastică abia pe la Sfânta Vineri, atenţionat de o bătrânică cu faţa brăzdată de riduri că au ajuns în ultima staţie. Urcă la Hanul lui Manuc într-un 123 şi după încă o staţie coborî în Piaţa Naţiunilor, după care porni către Cişmigiu pe o străduţă lăturalnică, spre apartamentul Lilianei.

Îi mai rămase doar să străbată bulevardul prin faţa primăriei pentru a ajunge în sfârşit pe Silfidelor. În clipa următoare însă Cristian zări în faţa sa o prezenţă stranie, ce-i atrase ireversibil atenţia: la câţiva paşi în faţa lui se contura făptura diafană a unei domnişoare rupte parcă dintr-un alt veac, învăluită într-o rochie lungă, verde-străvezie, ce o făcea să pară, în preajma vegetaţiei luxuriante a parcului, o zână a pădurii, o reînviată Diană...