După debutul cu volumul de versuri "Alchimice", Daniel Stuparu vine cu "Oglinda Venerei", un mic roman destul de atipic pentru ce se scrie şi publică azi pe la noi, apărut iniţial pe un blog al autorului, iar în 2007 şi pe hârtie. Citindu-l, primul meu gând a fost că D.S. ne propune o parodie după "Codul lui DaVinci", cu micul Paris pe postul celui adevărat. Totuşi nu putea fi vorba doar de atât, ar fi fost prea puţin pentru Stuparu, cunoscut pentru migala cu care-şi lucrează versurile şi pentru vastitatea domeniilor în care activează. Următorul gând mi-a fost că avem de-a face cu un roman poliţist, urmând buna tradiţie a filmelor în care victima colaborează cum poate şi cu cine poate până ce i se găseşte cadavrul şi/sau ucigaşul e identificat şi eventual pedepsit. Nu e nici asta. Putea fi vorba şi de un roman de dragoste, în care eroul se trezeşte brusc printre cărţi şi picturi fără iubită şi încearcă s-o recucerească, însă misoginismul de care pare a nu se lipsi nici o pagină din carte îţi cam dă de bănuit că nu despre asta e vorba. Testând încă două-trei posibile variante de scenariu am ajuns la finalul cărţii la fel de nelămurit. Cel mai probabil am avut de-a face cu un roman iniţiatic, cu omul nostru trecând prin diverse întâmplări şi stări pentru a ajunge cum era necesar unde era aşteptat, însă ar putea fi vorba de mai mult decât atât. Destul de scurt, romanul nu e tipul de carte de citit în tren sau pe bucăţi. Chiar dacă între capitole pare a nu fi un fir de legătură şi ar putea fi văzute şi ca nuvele independente, povestea te ţine alert, nu numai din cauza misterelor, unele rămânând nedezlegate. Aceste mistere lăsate neclarificate i s-ar putea reproşa cărţii, la fel şi apariţia unor personaje care par importante dar dispar total din roman după ce-şi joacă micul rol. I-am putea imputa autorului şi finalul confuz în care se desparte de noi, mai mult deschizând porţi decât închizându-le, însă ce mai era de spus? "Au trăit fericiţi pân'la adânci bătrâneţe" e din cu totul alt film, iar despre cele tainice Daniel Stuparu preferă, în loc să ni le dezvăluie, să ne lase mai mult să bănuim. Mi-ar fi plăcut să fi aflat mai multe despre conspiraţia în care nimereşte Cristian. Şi alte bucăţi din roman care aici au rol secundar au potenţial pentru a fi dezvoltate în eventuale alte cărţi, cum e cel cu pumnalul sau dubla crimă de la început, însă povestea alianţei secrete dintre nişte călugări catolici şi ortodocşi pentru ale cărei documente spionul patriarhiei scoate briceagul ar fi cea pe care aş alege-o dintre ele.
Cum spuneam, acest mini-roman poate fi citit în diverse moduri. Cârcotaşii care ar spune că scopul scrierii lui a fost ca autorul să se laude cu câte ştie nici n-ar trebui băgaţi în seamă. Textul abundă de trimiteri spre diverse domenii ca istoria, filosofia, alchimia, literatura, dar şi cultura pop contemporană, şi conexiuni între ele, însă toate acestea au rolul lor în conturarea poveştii. Dacă eroul nostru era student la contabilitate şi microbist în timpul liber, atacul la care l-a supus pelicanul devenea total anacronic, însă fiind cine e firele se leagă. Ce cred totuşi c-ar fi trebuit Daniel Stuparu să facă e să fi tradus textele în limbi străine pe care le citează în roman. Sunt destul de multe şi căutarea unei traduceri îţi afectează cursivitatea lecturii, fără a mai pune la socoteală ce minunăţii pot produce maşinăriile online lăudate a transfera texte dintr-o limbă în alta.
Veţi fi remarcat că n-am prea povestit despre ce se întâmplă în acest roman. Conţine sânge, sex, acţiune, mister, conspiraţii, istorie, religie şi mostre de viaţă studenţească, printre altele. Dar nu e doar atât, iar citindu-l puteţi să-i scoateţi miezul care vi se potriveşte.
